vineri, 23 octombrie 2009

.......Citind-o pe Alice Nastase

O citesc aproape in fiecare zi pe Alice Nastase. Pentru miile de ganduri ce ma definesc atunci cand o “ascult”, permite-mi sa ti-o recomand. http://alice.revistatango.ro/


Citeste-o la lumina veiozei inainte de culcare si pastreaza cartea pe noptiera patului dupa ce o termini…

Eu, i-am scris intr-o joi de octombrie....






        Iubirile mele respira in timpul meu….







Povestile sunt multiple, cu finaluri fericite cu unele mai putin fericite, cu oameni slabi, cu oamnei puternici, cu noi in fiecare din ele si cu ele in fiecare din noi. Traim idealuri impuse de altii si tindem sa credem ca iubim fara limite, ca ne sacrificam prea mult pentru persoana iubita si ca pantofii din aceasta dimineata sunt prea murdari pentru covorul de zeci de milioane din biroul sefului.

Nu sunt o femeie sclipitoare, nu am picioare lungi si sani mari, buze siliconate si parul coafat la cele mai scumpe saloane de coafura, nu ma imbrac de la Armani si Dior, Dolce sau Klein. Am doar 26 de ani si sunt doar o amuleta japoneza ce crede cu tarie ca este cu noroc pentru fiintele din sufletul ei. Sunt fericita pentru multiplele culori ce imi incretesc fruntea, pentru fiecare strop din ploaia norilor de octombrie, pentru latratul cainelui meu si modul in care se gudura pe langa mine atunci cand merg acasa, pentru fiorii ce ii simt atunci cand notele sunt transpuse in portativul ingerilor cu aripi de cristal. Sunt fericita pentru el atunci cand nu e langa mine si pentru atunci cand el nici macar nu stie ca exista…iubesc atunci cand nimeni nu intelege de ce pamantul se cutremura, iubesc nu pentru a fii iubita, ci pentru acele fiinite ce dorm in mine si pe care viata mea de cateva secunde nu ma lasa sa le iubesc mai mult.

              Dar iubirile unde se duc, cand se duc?

Nu se duc … asta ar insemna sa ma duc si eu in acelasi timp cu ele. Nu iubesc la fel, fiecare fiinta are culoarea ei, una este speciala pentru modul in care se impiedica atunci cand imi aude pasii, alta e speciala atunci cand imi saruta mana stanga crezand ca e cea dreapta, alta atunci cand spune ca sunt rece si frigida….fiecare iubire traieste pentru modul in care ei rasufla. Daca iubirile s-ar duce, ce sens am mai avea noi? De ce am mai iubi in viitor? De ce trecutul ar fi trecut atunci cand cesornicarul potriveste ora exacta? Iubirile mele respira… traiesc in mine, amintirile ma fac intreaga si fara ele as fi doar o funie atarnata de o barca parasita in hangarul de la marginea portului…

P.S : Nu vreau sa castig nimic.Vreau sa scriu. Sa scriu despre fiintele ce imi aduc dragostea fara sa le intreb unde se duc, fara sa le inlocuiesc cu alte iubiri si fara sa pastrez culoarea purpurie a luminii ce strabate ferestra opaca….






 

5 comentarii:

  1. asa este...iubim diferit fiindca, fiecare fiinta de care ne indragostim la un moment dat e diferita...paradoxul insa este ca noi avem un singur suflet, si atunci cum facem sa iubim diferit? tocmai asta face viata sa fie atat de speciala, de interesanta, de plina de neprevazut...faptul ca ne ia prin surprindere...decele mai multe ori in mod placut...

    RăspundețiȘtergere
  2. felicitari amuleta japoneza!!! imi place foarte mult ce ai scris...si nu m-am putut abtine sa nu adaug si eu un comentariu micut langa un suflet atat de mare...te pup si tine-o tot asa!!! :*

    RăspundețiȘtergere
  3. Iti multumesc draga mea pentru ca esti aici. Este adevarat, exista un paradox in fiecare din noi. Tocmai pentru ca avem un singur suflet, primim si curajul sa simtim in moduri diferite. Daca am avea mai multe, probabil ca nu am mai intelege nimic din noi.

    RăspundețiȘtergere
  4. stii ca atunci cand sunt impresionata ma tem sa folosesc cuvintele...stii ca nu am nevoie de ele ca sa-ti spun ca sunt mandra de tine...stii ca sunt aici chiar daca nu ma vezi aproape niciodata...si stii ca tot ceea ce faci are mare importanta pentru mine...cu atat mai mult cu cat este minunat ceea ce faci...felicitari!!!

    RăspundețiȘtergere
  5. Ne cunoastem de 13 ani, din prima zi de liceu, speriate si zgribulite, cu mamicile de mana asteptam sa intram in sala de examen. Asa incepe acest "stii".

    Iti multumesc pentru faptul ca ai ramas in acest spatiu creat din timp, incredere, sustinere si binenteles din noi. Ai contribuit la crearea amuletei si pntru asta iti spun... STII!

    RăspundețiȘtergere