M-am schimbat.… plang de fiecare data cand imi aduc aminte cine sunt, sau mai bine spus, atunci cand nu mai stiu cine sunt. Imi spun mereu ca trebuie sa fiu puternica, ca trebuie sa am curaj, sa ma rabdare …. Nu imi cunosc locul, devin impulsiva si rea, ma transform intr-un om ce transeaza fara a-si cunoasca bine carnea. Nu mai pot vorbi despre mine, nu mai pot vorbi despre muzica, despre mancare si fotbal, despre lucruri ce altadata imi incalzeau sufletul. Acum sunt prinsa aici, fara scapare. Cui sa-i spun ca sunt pierduta? Cine se asteapta sa ma vada asa? Eu, nu sunt om pentru voi.
Nu mai stiu sa privesc si nu mai stiu sa fiu langa nimeni. Ma indepartez de orice si oricine. As opri totul si as pune o vraja peste mine .. mi-as smulge inima din piept, mi-as privi-o si as intreba-o din ce-i facuta.
Mi-e dor de vremurile in care imi cumpara mama adidasi, o facea o data la 3 luni pentru ca nu ne permiteam altfel, imi soptea usor: “ai grija de ei, trebuie sa te tina un timp, alti bani nu mai am”. Imi puneam blugii de duminica fara sa plec niciunde, ne strigam numele atunci cand nici macar nu stiam cum ne cheama. Mi-e dor, de desenele mele animate, de televizorul cu lampi, de gradinile secrete ca cele din Sandy Belle, de bataile cu nuiaua de nuc date de mama, cand lasam hainele papusilor imprastiate prin curtea casei. Mi-e dor de animalele din ograda, sa sar gardurile vecinilor, sa merg la furat de papusoi si caise, sa fug pe campul plin de grau si sa imi julesc genunchii, sa strang copii de pe starda si sa mergem la dudaria din capatul satului, sa ne strangem noaptea in fata cimitirului si sa spunem povesti de groaza, sa ma bat cu baietii de pe strada si sa ma indrageasca pentru ca sunt mai tare ca ei, sa fug seara pe geam si sa ma intalnesc cu baietelul de care imi placea, la copacul vecinului, pentru acel sarut inocent... mi-e dor sa fiu copil.
Acum, privesc un oras in care imi tarasc trupul si-l urc la etajul 10, doar pentru ca aici ma mai simt acasa. Aici, in camera asta de cinci metri patrati, nu lipseste poza mamei si cea a tatalui, nu lipseste nimic.....decat eu.
Ma gandesc de atatea ori sa ma intorc acasa. Dar ce inseamna acasa, acum? Un loc in care nu mai am nimic, decat pe cei dragi....
Cu toate astea, sunt fericita. Zambesc pentru ca am avut dreptul sa-mi aleg copilaria, sa am adolescenta si sa fiu astazi aici, sa zambesc pentru ca inca mai stiu ce inseamna dor si sa o fac chiar si atunci cand nu mai am motiv. Maine s-ar putea sa sa stau in fata unei oglinzi, sa ma privesc si sa nu ma recunosc. Sunt fericita pentru atunci cand sunt nebuna si sunt nebuna pentru atunci cand sunt fericita. Condamnati-ma pentru nebunia mea!
Fotografie: Matei Buta : www.mateibuta.ro
