Palatul de cleştar, şlefuit cu şmirglu…

În fiecare dimineata mă trezesc fără sunetul ceasului din zilele de alta data. E ciudat sa îmi deschid ochii cu un alt zgomot decat cel cu care eram obişnuită. Mă întreb daca această obisnuinţă îmi face bine… timpul nu mai este acelaşi, s-a pierdut şi el, in spaţiul din camera palatului de cleştar.

Peste acestă femeie se lasă o ploaie din praful de stele, amorţită de timpul zilelor şi culeasă de devoratorii de carne proaspătă. Nu ştiu cum umbra stelelor de piatra îmi opresc drumul spre tărâmul liniştit, nu ştiu dacă oamenii ce pretind că îmi sunt aproape, au mâini ori au săgeti în locul lor. Mi se vorbeşte des de faptul că este necesar să îmi recuperez sufletul din locurile în care l-am pierdut. Să mă întorc în mine şi să accept durerea, să identific problema şi să o inteleg. E ca un puzzle, doar ca eu nu m-am priceput niciodată la asta. Mereu puneam alte piese în locul celor care lipseau. Cum să călătoresc când nu am nicio idee de ce sunt, din ce sunt şi dacă sunt. Nu mi-e frica de timpul în care imi trag trupul dupa mine, nu mi-e frică de voi, cei care mi-aţi intrat în inimă. Mi-e frică de mine şi de ce aş putea descoperi atunci cand voi recupera tot. E o teama de femeia care ar ucide un trup pentru un suflet, mi-e frică să văd imagini ce le-am renegat, mi-e frică sa nu ma întorc altfel decât sunt acum.

Femeia de azi, se imprimă în „respiraţia” timpului. Un moment ce îl pierd cu fiecare sunet al dimineţii. L-am şlefuit după fiecare sentiment investit.

A trecut „respiraţia” timpului peste palatul de cleştar bine şlefuit cu şmirglu…si doare!

Astazi... cu cine discuta?

Mi-a atras atenţia şi mi s-a părut foarte interesant acest citat. Astfel, vă invit la o dezbatere…să fie, oare, iubirea singura limba? Să fie, oare, acel om un neom?

Am aflat că există o limbă pe care o vorbeşte un singur om. Dar cu cine discută?

Negutatorul fara autoportret...

Pe Bassanio l-am cunoscut în urmă cu câţiva ani. Pe atunci, un tânăr actor talentat de numai 22 de ani, înalt şi frumos, ajuns în “Mica Viena” pentru a-şi încerca norocul.

Primul nostru contact a fost la telefon, după ce scriitoarea Doina Magheţi, sufleor pe atunci la teatrul unde avea el reprezentaţii, ne-a facut legătura. Ne-am potrivit programul într-o zi rece de decembrie. Îmi aduc aminte că purta un palton negru de lungime medie. Nu mai ştiu culoarea pantalonilor, însa imi aduc aminte că avea un pulover frumos şi un fular de culoarea untului. Eram doi copii pe atunci. Ne vedeam în fiecare săptămană, ne întâlneam să ne bem ceaiul în cafenele de pe străzile înguste şi pietruite. Îmi recita poezi si ma lua de mână timid. Mă proteja. Îmi recita din Octavian Paler (Autoportret într-o oglinda spartă) în serile de toamnă târzie într-o garsonieră închiriată unde vecinul îl atenţiona cu câteva bătăi în perete atunci cand îşi recita rolurile. Era un personaj ce trăia dincolo de ce îi era dat, era adolescentul care, uneori, nu îşi termina piesa pe scena teatrului şi pe care o continua dupa ce părăsea sala.

Serile pe care le alegeam să le petreceam împreuna erau nebuniile momentului ce le incepeam dintr-un singur vers. Râdeam de bucăţile de perete ce se desprindeau din umezeala persistentă regăsită pe tavan. Imi povestea adesea despre ele....acele femei care îi umpluseră patul, acele femei care rupeau bucăţi din el pentru ca nu îi întelegeau starea, despre sânii si picioarele unei domnişoare pe care a intalnit-o intr-o piaţă din oraş, despre timpul în care nu avea curaj să-şi smulgă femeia iubită din braţele căruia, domniţa, alesese să stea. Îl ascultam chiar daca nu îmi făcea bine. Eram langa el chiar şi atunci cand îmi spunea că stă în camera fostei iubite, în patul pe care îl cumpărase împreună cu ea. Covorul nou ce era acum călcat de un alt barbat. Am fost iubiţi ,dar oare, el, stie asta?

Eram acolo pentru barbatul ce împletea imagini din oglinzi sparte, lângă o gară unde trenul nu mai oprea pentru el. Era decembrie. Anul se termina aşa cum începuse povestea, cu o respiraţie ce se îneca în distanţe. Povestea nu mai avea regizori, actori, sufleori sau plasatori. Sfârşitul ei a fost înainte ca fiecare din noi sa ne primim aplauzele.

Lunile au trecut, anii au trecut şi minutele au rămas într-un spaţiu neuitat...Îl privesc de nenumărate ori prin reclame, filme, îi aud vocea prin difuzoarele străine ale televizorului, văd acel bărbat sensibil şi manierat, cald, deschis şi plin de poezie.... dar… doar atat. Cred cu tărie în Bassanio al meu, în actorul şi bărbatul ce îmi păşise în suflet. Mi-ar plăcea ca într-o zi să-l pot revedea pe orice scenă.

Dacă îl vedeţi prin colţurile lumii ... oferiţi-i aplauzele mele. Acesta este ADOLESCENTUL BASSANIO – Oliviu Cristian Bughiu.

Când aveam posibilitatea să-mi îndeplinesc visul, mi-am dat seama că şi pasiunile îmbătrânesc. Octavian PALER – Autoportret într-o oglindă spartă