Am plecat. Las în urma mea, prin oglinda maşinii, drumul de sute de kilometri.
Umbre de copaci pe şoseaua încinsă, cer fără nimic, dar totuşi, adus în mine, prin dorinţă. Marcajul drumului se pierde şi claxonul maşinii a amuţit. La casetofon se aude o melodie a celor de la ”The fray – never say never”. A început să plouă şi spicele de grâu, care până acum au fost bătute de soare, respiră în aburi. Se odihneşte pământul. Doar eu mai alerg şoseaua abia spălată.
O ambulanţă grăbită ne depăşeşte. Să fie oare o urgenţă din cauza căldurii, sau să fie din cauza berzelor ce nu mai cunosc drumul spre ţările calde şi cad fără suflare?
Copii se joacă în lanul de grâu, se stropesc cu apă si ţipă. Ce frumos e apusul în părul lor. Habar nu au ce curaţi sunt. Ne schimbăm printre spicele de grâu abia coapte.
Nici hainele nu mă mai vor. Nu s-au lipit de mine deşi sunt udă.
Ce trist e pământul şi eu stau pe el!
Câtă umbră în jur şi câtă lumină în tine...
RăspundețiȘtergereLigia, copil frumos nascut de luna!
RăspundețiȘtergereE cald in umbra.. Te imbratisez cu atat de mult drag! Multumesc!
"cer fără nimic, dar totuşi, adus în mine, prin dorinţă"ce frumos ai spus...te pup si te imbratisez pentru exprimarea ta frumoasa!
RăspundețiȘtergereMultumesc Tasha,
RăspundețiȘtergereTe iau in brate si-ti zambesc pentru frumusetea din tine!
"Ce trist e pământul şi eu stau pe el!" - zâmbeşte! - va deveni mai optimist...
RăspundețiȘtergereCatalin,
RăspundețiȘtergereZambetul meu nu va face floarea sa creasca... tristetea mea uda pamantul sec!
Sufletele voastre minunate se aduna in curcubeul zorilor si il fac sa rodeasca!
Te imbratisez cu mult drag!