vineri, 4 iunie 2010

Compun pentru oamenii grotei...




Mă adăpstesc într-o sticlã. Lucrul acesta nu mă trimite cu gândul că fug de ceva anume. Mã adăpstesc într-o sticlã pentru că grota nu mă mai primește. Sunt fericită și nu este puțin.

E ora patru dimineața. Aprind un băț de chibrit peste întunericul nedepășit de zi. Te vad și te strig. De dor și de iubire, de frica de a nu mă auzi, îmi dau foc la hainã. Plămânii mi se umplu de flăcări, mâinile se lipesc de vidul creat de fum şi dopul sticlei nu mai sare. Tușesc și îți strig numele. Poate, iubirea ce încă ți-o mai port în inimã, te trage înapoi. Respir greu şi nu mai știu dacă am adormit sau mai sunt trează, dacă apa ce o simt spre tălpi și sting flăcările sunt lacrimile mele sau ale tale...dar, Doamne, râd pentru că te-ai oprit și m-ai privit. Mi-ai mângâiat obrajii și i-ai sărutat. Mi-ai șoptit suav să îmi continui drumul fără tine, să prețuiesc iubirea și să o dăruiesc altcuiva. Știu că nu te vei întoarce, dar devin slabă și te implor să mai rămâi. Stingi amintirea cu o mângâiere și îmi promiți că îmi vei veghea somnul de departe.

Te aștern sub forma unei perne să pot adormi în fiecare seară cu zâmbetul ștrengar, să te imbrațișez atunci când sunt lăsată singură de oamenii grotei și să te iubesc chiar și atunci cand voi avea şaptezeci de ani.

Promit sa te păstrez mereu în trupul meu de sticlă .... COPILĂRIE!

Acum, stau înghesuită în corpul de sticlă până se va găsi cineva să mă ronțăie.


Foto : Alin M. Stoianovici. Multumesc, Alin!

4 comentarii:

  1. Ah...si eu imi aduc aminte cu atata nostalgie de copilarie...tanjesc dupa clipele acelea, dar stiu ca asa e viata facuta...din bucati perfecte care, imbinate, ne implinesc si ne formeaza...

    RăspundețiȘtergere
  2. Dodo,

    Nu este nevoie sa iti dau dreptate. O ai demult.
    Te intreb, plecarea barbatului numit copilarie ne intregeste sau ne rupe si mai mult?

    RăspundețiȘtergere
  3. E interesant cum ai asociat copilaria cu un barbat, desi termenul este feminin iar noi suntem in aceeasi categorie... Eu cred ca ne intregeste, ne aduna bucatile astea imprastiate de alte "copilarii" si ne aminteste cat de frumoasa este viata. Ma gandeam intr-o zi, daca ar fi sa privesc in urma spre ultima saptamana, totul mi-ar parea destul de nefericit si trist...dar daca privesc dupa cateva luni spre aceeasi perioada, imi dau seama ca viata asta este foarte frumoasa. Asa cred ca se intampla si in cazul copilariei:avem nevoie de timp sa invatam sa apreciem si sa pretuim ceea ce ne umple viata si sufletul, trebuie sa meritam sa ne asumam fericirea din viata noastra, pentru ca altfel am uita cine suntem si ce iubim...

    RăspundețiȘtergere