Mi-am pus eşarfa roşie la gâtul mutilat de fiarele politice. Am crezut şi eu, cândva, că pot conduce cu dreptate ţara. Mi-am pus drapelul tării peste trupul infestat de o politică de câţiva lei, vrând, probabil, să fiu acel tânari care schimbă realitatea unei tări în putrefacţie. Nu am făcut nimic. Sistemul pe care vroiam să-l schimb m-a transformat într-o venă prin care nu mai curgea decât dispreţ şi neîncredere.
Astăzi, curajul minciunii nu mai stă aplecat peste naţiune, deşi miroase a pâine mucegăită. Nu credeam că oamenii se mai pot uni sub un drapel, nu credeam că pot exista copii de 8,9-10 ani care să poarte în mâini mizeriile unor oameni prăfuiţi de demnitatea inchipuită a mass mediei.
Una peste alta, deseara voi cânta în mijlocul jandarmilor, voi îndrazni să protestez prin muzică. Asadar, dacă nu s-a inţeles de ce au murit oameni in 1989, va spun eu, un copil de 6 ani cu ochii pătaţi de soarta orelor comuniste, asteptându-şi părinţii să se întoarcă de la revoluţie pe propriile picioare şi nu aduşi în coşciuge.
Poate e prea mult, poate că nu e vorba de o revoluţie, dar sunt un om al tării. Un om ce nu a părăsit barca în nicio vreme.
Curaj romanilor de oriunde. Luptam pentru că avem ţara nostră şi un drapel întreg..